De cate ori n-am zis, auzind
de cineva care-a murit într-un anume loc, că l-a chemat moartea acolo...
Odata, am plecat de-acasa cu convingerea ca nu mă pot
împotrivi. A fost o iesire banală, am zis după ce-am revenit acasă, dar
sentimentul ca nu mă pot împotrivi acelui drum a rămas.
Inainte sa ies, am stat pe marginea patului, cu mainile pe
genunchi sau la gura, cu inima batându-mi aiurea si gândindu-mă "ce fac?". In
acelasi timp, în mine, se dadea lupta trairilor care ma făceau să ies din
casăsi-a celor care ma tineau pe loc. Nu voiam sa plec, dar cumva, nu puteam nici să refuz. Cu siguranta că, dacă pentru o clipa
m-as fi golit de toate gandurile si
emotiile, as fi putut sa zic NU. Atunci, asa cum eram, am simtit că nu ma pot împotrivi, că ceva ma
atrage afară din locul meu de sigurantă; am simtit că plec, fară sa mă lupt, ca si
cand stiam că un eveniment implacabil mă va astepta, ca si cum ar face parte din misiunea si datoria mea. A
fost un drum banal, dar n-am să stiu
niciodată dacă asa era inițial sau a fost modificat de alte variabile...
Asa mă gândesc
că, în mod fatal, unii oameni ajung pentru ultimă dată în anume locuri, numai ca să se întalneasca cu propria moarte. Atunci când "moartea te cheamă undeva", te cheamă cu un magnetism teribil căruia ,mai mult ca sigur, nu i te poti împotrivi....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu